Vă
recomand la sfârșit de an un exceptional articol, scris cu multă
îndemânare, pe baza unor informații de exceptie.
Vă
doresc citire plăcută,
și
La
Multi Ani !
Un
cadou pentru toți din partea domnului Gib Gabriel !
Cu
multă prietenie,
ing.Cornel
Birsan
---------------------------------------------------------------------------
Mitul
Dacic si Realitatea !
Un
articol de Gib Gabriel
Ceea
ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia
că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez,
în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au
beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora
pentru neamul românesc.
Povestea
este cunoscută din anul 1543, cu toate că, fiind vorba despre daci,
evident că este mult mai veche. Atât de veche cât nici nu ne putem
închipui, cu începuturi de dinaintea păstorilor proto-daci,
care-şi păşteau turmele pe culmile munţilor Retezat, apoi spre
toamnă, se călătoreau prin Parâng, coborând spre poalele
Cindrelului sau în depresiunea Făgăraşului. Bineînţeles că
altele erau numele acestor locuri în acea vreme. Iar în iernile
lungi şi aspre, aceşti păstori au povestit pentru întîia oară
legenda.
De
pe vârful unui munte, Zamolxes privi la așezările din vale.
Pretutindeni prin păduri, oamenii și-au făcut sălașuri și
trăiau în liniște și pace, în comuniune cu natura. Ei erau
copiii săi, cei care-i pomeneau numele cu respect și cu dragoste.
-
Fiecărui neam, și-a zis Zamolxes, le-am dăruit câte un lucru
magic pentru a păstra armonia pământului. Am să dau acum dacilor
cele 12 discuri solare care dau putere, înțelepciune și dragoste,
fiindcă, iată, ei sunt cei mai legați de pământul pe care
trăiesc, ei iubesc cel mai mult apele și pădurile și caii, ei îmi
pomenesc cu cel mai mare respect numele.
Am
să fac din ei un neam mare și de temut și ca să fie așa, voi
trimite pe copila zânei Bendis, cea ce sălășuiește în lacul
Bucura, să le dăruiască și sabia soarelui, cea care despică
piatra.
Având
aceste lucruri și folosindu-le cu chibzuință, vor fi cei mai tari
dintre cei tari, iar numele lor va fi rostit cu teamă de vrăsmași.
Bătrânii abioi <daci>
le vor păstra și atâta timp cât va mai fi o singură inimă
nobilă pe pământurile dace, ele nu vor fi luate de la ei.
Păstorii
de la muntele Retezat au primit sabia cu lama de lumină, cea care
despică piatra și le-au dus-o abioilor s-o ascundă într-o stâncă,
iar de-acolo să nu fie scoasă decât în vreme de restriște, de
brațul celui mai viteaz și mai drept.
Discurile
solare le-a împărțit Zamolxes celor 12 căpetenii ale oamenilor de
la munte, cu jurământ groaznic să nu fie niciodată adunate toate
împreună, căci prea multă putere s-ar fi grămădit atunci pe
umerii unuia singur, iar puterea duce la nebunie !
Legenda
s-a transmis din tată-n fiu, cu adăugiri despre cum a folosit
Burebista ori, mai târziu, Decebal, darurile lui Zamolxes.
În
vara anului 1543, un grup de pescari români au pătruns cu luntrile
din Mureş în apele Streiului. În aceste ape ale Streiului, ei au
descoperit un număr mare de monezi din aur, precum şi numeroase
“sloiuri” de aur. Monedele, în număr de 40.000, deşi se spune
că purtau efigia regelui Lysimach, erau monede dacice, care mai
târziu aveau să poarte numele de “kosoni”.
În
vechea şi proasta tradiţie românească, după un timp, pescarii au
început să se certe pe avere, astfel că zvonul despre comoara
descoperită de pescari a ajuns la urechea guvernatorului de atunci
al Transilvaniei, cardinalul Georgio (Gheorghe) Martinuzzi, care a
ordonat prinderea pescarilor şi confiscarea averii descoperite. Se
menţionează faptul că oamenii cardinalului au făcut cercetări la
faţa locului şi au descoperit o cameră boltită şi încă multe
alte obiecte din aur, precum şi alte câteva mii de kosoni.
După
aceea, Martinuzzi şi-a cumpărat câteva domenii şi a construit
faimosul său castel de la Vinţul de Jos.
De
aici lucrurile încep să se complice. Martinuzzi, sau oamenii puşi
de acesta, au sesizat faptul că monedele (cele 40.000) nu erau
identice. Până la urmă nu ştim prin ce metodă, dar până în
anul 1549, ei au reuşit să descifreze un text codat de pe aceste
monede. În urma descifrării textului, Gheorghe Martinuzzi a format
câteva echipe de căutători, pe care le-a trimis în câteva locuri
bine stabilite, cu misiunea de a descoperi noi comori, dar în
special, cele 12 discuri argintii şi un pumnal (sabie) cu lamă de
diamant. Găsitorului acestor comori îi era promisă o recompensă
foarte mare.
Una
din aceste echipe, care lucra în apropierea Sibiului, în locul
numit ”vârful zidului” sau “cetatea Salgo”, a descoperit
aici, în toamna anului 1550, un tezaur dacic care, pe lângă mai
multe obiecte de cult, conţinea şi 5 discuri dintr-un material
necunoscut, asemănător cu platina, dar mult mai dur şi extrem de
uşor, fiecare cu un orificiu central şi acoperite circular cu o
scriere necunoscută. Obiectele descoperite au fost trimise imediat,
sub pază, nu la reşedinţa guvernatorului din Alba Iulia, ci la
castelul său din Vinţ, iar echipa şi-a continuat căutările,
existând indicii că în locul respectiv ar fi existat şi un tunel
care făcea legătura între Salgo (Sibiel, jud. Sibiu) şi Tilişca
(Sălişte, jud. Sibiu), aflată la cca. 5-6 km, unde existau alte
ruine dacice şi unde se presupunea că ar mai exista un tezaur, în
care s-ar afla şi celelalte 7 discuri atât de căutate.
Din
cauza vremii (venirea iernii), căutările au fost întrerupte, fiind
reluate în primăvara anului următor (1551).
În
cea de-a doua rundă de căutări, se pare că oamenii cardinalului
au descoperit în sfârşit tunelul, dar acesta fiind astupat, au
fost nevoiţi să aştepte sosirea unui maistru minier din Germania,
lucru care s-a petrecut abia la sfârşitul lunii august. Inaintarea
prin tunel mergea tare anevoios, până în luna noiembrie, echipa
reuşind să parcurgă abia 2,5 km. Şi iarna venită devreme în
acel an le-a întrerupt din nou căutările.
Vestea
despre căutările cardinalului Martinuzzi a ajuns la urechile
împăratului Ferdinand de Habsburg, care a fost mirat de
insistenţele cu care guvernatorul Transilvaniei caută nişte
obiecte de cult dacice. Prin oameni de încredere s-a interesat şi
aşa a aflat despre legendă.
Aceasta
spunea că dacă cineva ar uni cele 12 discuri si ar introduce lama
de diamant a pumnalului in orificiul central, ceva nemaipomenit s-ar
întâmpla (se presupunea că posesorul acestor obiectelor ar fi
căpătat o putere atât de mare, că ar fi fost de neînvins şi ar
fi putut stăpâni întreaga lume, etc.).
Ce
împărat ar fi rămas insensibil la o asemenea posibilitate, la a
dobândi o asemenea putere? Dar oare, şi-a zis Ferdinand, cât
adevăr şi câtă fabulaţie se găseşte în această poveste,
spusă de ciobanii valahi? Aşa că a trimis un iezuit versat să
cerceteze cu amănunţime. Numai că ceea ce a aflat iezuitul l-a
făcut pe împărat să-şi dorească intens să intre în posesia
acelor obiecte. Primul care le-ar fi posedat pe toate, spune legenda,
ar fi fost Burebista. Ajutat de Deceneu, marele preot, acesta a
reuşit să strângă toate discurile de la căpeteniile triburilor
care le aveau în păstrare, le-a unit cu sabia şi a întemeiat “o
mare împărăţie”, pe mulţi dintre vecinii lui supunându-i.
Nu
ştim de unde, probabil din legendele care circulau în rândul
romanilor ori din anumite documente pe care Ferdinand le-a primit de
la Vatican sau, mai sigur, din coroborarea unor astfel de date,
împăratul şi-a format o imagine asupra puterii obiectelor sacre
ale dacilor, imagine care i-a produs o puternică impresie.
Faptul
că Martinuzzi i-a ascuns importanţa obiectelor pe care le căuta,
lăsând să se înţeleagă c-ar fi vorba doar de interesul său
pentru aurul din tezaurele dacice, l-a făcut pe împărat foarte
suspicios. Cineva care ar poseda o asemenea putere ar şi folosi-o şi
atunci cum ar folosi cardinalul această putere, dacă nu râvnind la
tronul habsburgilor?! Un mare semn de întrebare se născuse în
mintea împăratului, aşa că Ferdinand de Habsburg a trimis în
vizită la guvernatorul Transilvaniei pe unul dintre oamenii săi de
încredere, generalul spaniol Castaldo, însoţit de o suită
importantă, având instrucţiuni secrete foarte precise.
Generalul
a ajuns în Transilvania în luna decembrie a anului 1551, fiind
primit de Martinuzzi la Alba Iulia, după care, la insistenţele sale
(ale generalului), la reşedinţa particulară a guvernatorului, de
la Vinţ.
Iarăşi
nu avem de unde să ştim ce s-a întâmplat acolo, cu exactitate.
Probabil Castaldo a încercat să-l convingă pe guvernator să-i
predea obiectele găsite, pentru a le înmâna împăratului. Cert
este că Martinuzzi a refuzat şi ca urmare a refuzului acestuia,
Castaldo a poruncit să fie ucis. Oamenii săi au căutat, după
asasinat, aproape o săptămână prin subteranele castelului, dar
este sigur că n-au găsit obiectele căutate.
Odată
cu moartea cardinalului, echipele sale de cautatori şi-au încetat
activitatea.
Ceea
ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia
că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez,
în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au
beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora
pentru neamul românesc.
Dacă
nu toate, în mod cert, o parte din discuri şi pumnalul au intrat,
prin anii 1598-1599, cu ajutorul stareţului mănăstirii Prislop, în
posesia lui Mihai Viteazul. Nu mai intrăm în detalii!
Anterior,
o parte din discuri au fost în posesia lui Vlad Ţepeş, s-ar părea
că şi sabia. În anul 1457, când un mic corp expediţionar
muntean, trimis de către Vlad în ajutorul prietenului său Ştefan
şi îl ajută pe acesta să urce pe tronul Moldovei, acesta primeşte
în dar câteva discuri, dar fără să ştie despre ce este vorba.
În momentul în care Vlad este aruncat în închisoare de către
ruda sa Matei Corvin (s-ar părea că motivul real care a dus la
încarcerarea domnitorului muntean nu a fost suspiciunea de trădare,
pe care ar fi încercat negustorii saşi din Braşov s-o inducă în
mintea regelui ungar de origine română – povestea asta este
cusută cu aţă albă, nici un istoric onest n-o poate considera ca
adevarată, cel mult ca pe un motiv de suprafaţă, care ascunde
adevăruri ce nu puteau fi spuse… - era de fapt, dorinţa lui Matei
de a intra în posesia discurilor deţinute de Vlad, pentru că şi
Matei Corvin alerga după putere: era deja în posesia câtorva
discuri), el îi transmite lui Ştefan Vodă locul unde se găsea
sabia şi modul în care puteau fi folosite obiectele sacre dacice.
Cu
toate că n-a fost niciodată în posesia tuturor discurilor (se pare
că Ştefan n-a avut decât 6 discuri şi sabia), voievodul a avut
una dintre cele mai lungi domnii din istoria ţărilor române,
aproape 50 de ani (1457-1504) într-o perioadă de mari frământări
în lume.
Exemplele
pot continua, dar nu acesta este scopul rândurilor mele. De aceea
nici nu am dat evenimentele în ordine cronologică şi nici nu
insist asupra motivului pentru care acţiunile posesorilor acestor
obiecte de cult (începând chiar de la Burebista, asasinat în plină
putere, când ajunsese să joace rolul de mediator în Imperiul
roman, în acelaşi an, poate chiar în acelaşi timp cu Iulius
Caesar), au avut iniţial un succes fulminant, toate au fost de
scurtă durată şi de cele mai multe ori, au sfârşit tragic (vezi
Decebal, Mihai Viteazul, Horea-pentru că şi el s-a aflat în
posesia unor discuri, Tudor Vladimirescu, s.a…).
Deci,
de-a lungul istoriei, o seamă de oameni (români) au fost în
posesia unora din aceste obiecte şi au devenit, ei şi faptele lor,
puncte de reper pentru istoria noastră. Din anumite motive, pe care
Zamolxes, în momentul în care a dăruit dacilor aceste artefacte,
le-a şi luat în considerare, nici unul dintre posesori nu a reuşit
să strângă toate obiectele la un loc, deşi mulţi au dorit
pătimaş acest lucru. Se pare că, cu cât un posesor de discuri
dorea mai mult să le deţină şi pe celelalte, cu atât mai mult
persoana în cauză devenea dependentă de puterea care izvora din
ele, uitând că ele sunt de drept ale naţiei acestea, date pentru
binele şi propăşirea ei. Şi foarte repede se abătea asupra sa un
blestem care nu era divin, adica nu presupunea intervenţia directă
a lui Dumnezeu (sau Zamolxe, dacă vreţi, cu toate că după
descifrarea tăbliţelor de la Sinaia, se pare că Zamolxe nu ar fi
fost decât un învăţător al Dumnezeului cel adevărat, un
ante-mergător, un începător de neam şi lege…), ci se
materializa prin oameni, a căror intervenţie distrugea tot
eşafodajul clădit anterior (ucigaşul, sau ucigaşii lui
Burebista, Bicilis, Matei, Jacopo Beauri, Trif, Varnava şi Parga,
etc.).
Cele
12 discuri şi sabia de diamant (parte din ele, uneori mai multe,
alteori doar una sau două) au existat în toate cele trei ţări
române, au trecut într-o parte sau în alta, întâlnindu-se şi
des, unindu-se.
Petru
Rareş a moştenit câteva discuri, în aceeaşi perioadă în care,
în Transilvania, un misterios şi bogat “principe Wolfgang” avea
alte câteva şi sabia. Un aventurier italian, din anturajul domnului
moldovean Aloisio Gritti, a reuşit să-i pun în legătură pe cei
doi, au unit obiectele, dar ceva s-a întâmplat… în 1785, unii
dintre oamenii de încredere ai lui Nicola Ursu, după moartea
acestuia, au trecut în Ţara Românească discurile pe care acesta
le-a avut şi care erau căutate cu osârdie de oamenii împăratului
Iosif al II lea. O parte din aceste discuri s-au întors în Ardeal,
altele au intrat în posesia lui Tudor Vladimirescu, 40-50 de ani mai
târziu. Oameni iniţiati au ştiut în permanenţă unde se află
aceste obiecte sacre ale românilor.
Din
nefericire, au ştiut uneori şi duşmanii…
În
1943 a fost detaşat, în luna august, pe lângă comandamentul
german din Sibiu, un personaj ciudat. Avea grad de colonel al
Wermachtului, cu toate că se vedea de la o poştă că n-are nici în
clin, nici în mânecă, vorba românului, cu armata. Numele sau,
mai degrabă pseudonimul său era Schuller, adică “profesorul”.
Puterea
sa era foarte mare, nici măcar ofiţerii SS cu acelaşi grad sau
chiar superior, nu-i ieşeau din vorbă. Avea documente semnate de
însusi Hitler şi o misiune secretă, care-l făcea să străbată
adesea munţii în anumite zone, însoţit de călăuze din zonă,
bine plătite şi apărat de plutoane întregi de vânători. Căuta
insistent ceva, în special prin zonele cu ruine dacice: la Salgo, la
Tilişca, dar şi prin zona de graniţă a fostului imperiu, adică
Turnu–Roşu – Boiţa (Sibiu), dar şi prin zona Văratica-Turnu
(Vâlcea). Era adesea văzut studiind ore în şir documente din
arhivele Brukenthal, dar şi stând de vorbă cu ciobani, vânători
sau preoţi din zonă. Vorbea o română impecabilă, fără accent,
ceea ce, pe cei mai mulţi interlocutori, îi făcea să-l creadă
român.
După
trei-patru luni de căutări în zona menţionată, la începutul
iernii, Schuller şi oamenii săi s-au mutat în zona Sebeş (Alba) -
Frumoasa, acordând o atenţie deosebită ruinelor dacice de la
Căpâlna.
Nimeni
nu ştie dacă a descoperit ceva, dar în primăvara anului 1944
(luna mai) a dispărut din zonă definitiv.
Sau
cel puţin, aşa se părea.
El
a reapărut prin anii Ꞌ70, în Sebeş-Alba (Mullbach), fiind
implicat în nişte acţiuni cel puţin ciudate, în urma cărora o
serie de persoane, unele chiar foarte tinere, au fost arestate de
către regimul comunist sub acuzaţia de spionaj, cu toate că din
procesul public al unora dintre aceste persoane nu reieşea decât
c-ar fi fost membre ale unui grup (nachtigall) pe seama căruia erau
puse delicte ca: ascultare de muzica decadentă (occidentală),
consum de droguri (?), sex în grup… Singurul care a fost condamnat
definitiv a fost un profesor, Degau Erik. În momentul pronunţării
sentinţei, el a izbucnit în plâns, strigând: ”toate astea se
întâmplă numai datorită nemernicului de Schuller şi a
blestematei acelea de săbii de diamant!”.
Cunoscând
legenda, un coleg al lui Erik Degau, profesorul Taborsky Roland, a
stat câteva minute de vorbă cu acesta, până ce autorităţile
l-au luat din Casa de Cultură, unde se ţinuse procesul (public).
Asta se întâmpla în vara anului 1973. Doi ani mai târziu,
Taborsky Roland, profesor de istorie foarte apreciat nu numai în
judeţ, ci şi în ţară (doctor în istorie), a format un grup din
câţiva elevi pasionaţi de istoria antică, în special de cea a
dacilor, intitulat (mai bine zis autointitulat “grupul Kesarion”),
cu care a început o serie de cercetări în zona dacică de la
Căpâlna. Sabia de diamant fusese găsită de nişte copii, cu
cîţiva ani înainte (Ꞌ69-Ꞌ70) prin ruinele cetăţii dacice de
la Tilişca (Sibiu), a stat o perioadă la “Muzeul etnografic
Galeş-Sălişte”, condus în acea perioadă de către profesoara
Costăchescu Maria, fiind luată apoi “pentru cercetări şi
autentificare” de către o comisie şi dusă la Muzeul Bruchenthal,
unde i s-a pierdut urma. Totusi, multe persoane au văzut-o şi s-au
minunat de lama ei, deosebit de dură, cu trei muchii, fiecare foarte
tăioasă. Lama era o piramidă, cu înălţimea de aprox. 20 cm şi
cu latura bazei de 2 cm. Mânerul era format din trei şerpi
încolăciţi, care se uneau la capătul acestuia într-un cap de
lup. Apărătoarea de mână era ovală, cu lungimea de 8 cm şi era
dintr-un smarald aplatizat. Repet faptul că lama era dintr-un
diamant (învăţătoarea Popa Rafila, din Sălişte, a tăiat cu ea
mai multe bucăţi de sticlă (geam) – ea, de fapt, şi-a dat seama
de valoarea sabiei şi a hotărât s-o dea ăn custodia muzeului
Galeş). Este de înţeles că sabia, doar prin materialele din care
era făcută (mânerul era din aur, inclusiv şerpii, iar capul de
lup din argint), constituia o valoare imensă, dar chiar de la
început, toate persoanele care au văzut-o (mai puţin copiii),
şi-au dat seama de faptul ca ea n-avea utilitate decât ca obiect de
cult, deci valoarea ei materială era cu mult întrecută de valoarea
istorică şi cea spirituală.
Unul
dintre tinerii care formau “grupul kesarion” avusese în mână
sabia, aşa că, după amiezile până noaptea târziu, discutau
despre ea. La un moment dat, cineva a lansat o ipoteză care, în
scurt timp, a devenit o certitudine. Sabia de diamant stă la baza
legendei despre “Excalibur”!