marți, 31 decembrie 2013

Mitul Dacic și Realitatea ! - Un articol de Gib Gabriel

Vă recomand la sfârșit de an un exceptional articol, scris cu multă îndemânare, pe baza unor informații de exceptie.
Vă doresc citire plăcută,
și
La Multi Ani !
Un cadou pentru toți din partea domnului Gib Gabriel !
Cu multă prietenie,
ing.Cornel Birsan
---------------------------------------------------------------------------

Mitul Dacic si Realitatea !

Un articol de Gib Gabriel

Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.

Povestea este cunoscută din anul 1543, cu toate că, fiind vorba despre daci, evident că este mult mai veche. Atât de veche cât nici nu ne putem închipui, cu începuturi de dinaintea păstorilor proto-daci, care-şi păşteau turmele pe culmile munţilor Retezat, apoi spre toamnă, se călătoreau prin Parâng, coborând spre poalele Cindrelului sau în depresiunea Făgăraşului. Bineînţeles că altele erau numele acestor locuri în acea vreme. Iar în iernile lungi şi aspre, aceşti păstori au povestit pentru întîia oară legenda.

De pe vârful unui munte, Zamolxes privi la așezările din vale. Pretutindeni prin păduri, oamenii și-au făcut sălașuri și trăiau în liniște și pace, în comuniune cu natura. Ei erau copiii săi, cei care-i pomeneau numele cu respect și cu dragoste.
- Fiecărui neam, și-a zis Zamolxes, le-am dăruit câte un lucru magic pentru a păstra armonia pământului. Am să dau acum dacilor cele 12 discuri solare care dau putere, înțelepciune și dragoste, fiindcă, iată, ei sunt cei mai legați de pământul pe care trăiesc, ei iubesc cel mai mult apele și pădurile și caii, ei îmi pomenesc cu cel mai mare respect numele.
Am să fac din ei un neam mare și de temut și ca să fie așa, voi trimite pe copila zânei Bendis, cea ce sălășuiește în lacul Bucura, să le dăruiască și sabia soarelui, cea care despică piatra.
Având aceste lucruri și folosindu-le cu chibzuință, vor fi cei mai tari dintre cei tari, iar numele lor va fi rostit cu teamă de vrăsmași. Bătrânii abioi <daci> le vor păstra și atâta timp cât va mai fi o singură inimă nobilă pe pământurile dace, ele nu vor fi luate de la ei.
Păstorii de la muntele Retezat au primit sabia cu lama de lumină, cea care despică piatra și le-au dus-o abioilor s-o ascundă într-o stâncă, iar de-acolo să nu fie scoasă decât în vreme de restriște, de brațul celui mai viteaz și mai drept.
Discurile solare le-a împărțit Zamolxes celor 12 căpetenii ale oamenilor de la munte, cu jurământ groaznic să nu fie niciodată adunate toate împreună, căci prea multă putere s-ar fi grămădit atunci pe umerii unuia singur, iar puterea duce la nebunie !



Legenda s-a transmis din tată-n fiu, cu adăugiri despre cum a folosit Burebista ori, mai târziu, Decebal, darurile lui Zamolxes.


În vara anului 1543, un grup de pescari români au pătruns cu luntrile din Mureş în apele Streiului. În aceste ape ale Streiului, ei au descoperit un număr mare de monezi din aur, precum şi numeroase “sloiuri” de aur. Monedele, în număr de 40.000, deşi se spune că purtau efigia regelui Lysimach, erau monede dacice, care mai târziu aveau să poarte numele de “kosoni”.
În vechea şi proasta tradiţie românească, după un timp, pescarii au început să se certe pe avere, astfel că zvonul despre comoara descoperită de pescari a ajuns la urechea guvernatorului de atunci al Transilvaniei, cardinalul Georgio (Gheorghe) Martinuzzi, care a ordonat prinderea pescarilor şi confiscarea averii descoperite. Se menţionează faptul că oamenii cardinalului au făcut cercetări la faţa locului şi au descoperit o cameră boltită şi încă multe alte obiecte din aur, precum şi alte câteva mii de kosoni.

După aceea, Martinuzzi şi-a cumpărat câteva domenii şi a construit faimosul său castel de la Vinţul de Jos.
De aici lucrurile încep să se complice. Martinuzzi, sau oamenii puşi de acesta, au sesizat faptul că monedele (cele 40.000) nu erau identice. Până la urmă nu ştim prin ce metodă, dar până în anul 1549, ei au reuşit să descifreze un text codat de pe aceste monede. În urma descifrării textului, Gheorghe Martinuzzi a format câteva echipe de căutători, pe care le-a trimis în câteva locuri bine stabilite, cu misiunea de a descoperi noi comori, dar în special, cele 12 discuri argintii şi un pumnal (sabie) cu lamă de diamant. Găsitorului acestor comori îi era promisă o recompensă foarte mare.

Una din aceste echipe, care lucra în apropierea Sibiului, în locul numit ”vârful zidului” sau “cetatea Salgo”, a descoperit aici, în toamna anului 1550, un tezaur dacic care, pe lângă mai multe obiecte de cult, conţinea şi 5 discuri dintr-un material necunoscut, asemănător cu platina, dar mult mai dur şi extrem de uşor, fiecare cu un orificiu central şi acoperite circular cu o scriere necunoscută. Obiectele descoperite au fost trimise imediat, sub pază, nu la reşedinţa guvernatorului din Alba Iulia, ci la castelul său din Vinţ, iar echipa şi-a continuat căutările, existând indicii că în locul respectiv ar fi existat şi un tunel care făcea legătura între Salgo (Sibiel, jud. Sibiu) şi Tilişca (Sălişte, jud. Sibiu), aflată la cca. 5-6 km, unde existau alte ruine dacice şi unde se presupunea că ar mai exista un tezaur, în care s-ar afla şi celelalte 7 discuri atât de căutate.
Din cauza vremii (venirea iernii), căutările au fost întrerupte, fiind reluate în primăvara anului următor (1551).

În cea de-a doua rundă de căutări, se pare că oamenii cardinalului au descoperit în sfârşit tunelul, dar acesta fiind astupat, au fost nevoiţi să aştepte sosirea unui maistru minier din Germania, lucru care s-a petrecut abia la sfârşitul lunii august. Inaintarea prin tunel mergea tare anevoios, până în luna noiembrie, echipa reuşind să parcurgă abia 2,5 km. Şi iarna venită devreme în acel an le-a întrerupt din nou căutările.
Vestea despre căutările cardinalului Martinuzzi a ajuns la urechile împăratului Ferdinand de Habsburg, care a fost mirat de insistenţele cu care guvernatorul Transilvaniei caută nişte obiecte de cult dacice. Prin oameni de încredere s-a interesat şi aşa a aflat despre legendă.
Aceasta spunea că dacă cineva ar uni cele 12 discuri si ar introduce lama de diamant a pumnalului in orificiul central, ceva nemaipomenit s-ar întâmpla (se presupunea că posesorul acestor obiectelor ar fi căpătat o putere atât de mare, că ar fi fost de neînvins şi ar fi putut stăpâni întreaga lume, etc.).
Ce împărat ar fi rămas insensibil la o asemenea posibilitate, la a dobândi o asemenea putere? Dar oare, şi-a zis Ferdinand, cât adevăr şi câtă fabulaţie se găseşte în această poveste, spusă de ciobanii valahi? Aşa că a trimis un iezuit versat să cerceteze cu amănunţime. Numai că ceea ce a aflat iezuitul l-a făcut pe împărat să-şi dorească intens să intre în posesia acelor obiecte. Primul care le-ar fi posedat pe toate, spune legenda, ar fi fost Burebista. Ajutat de Deceneu, marele preot, acesta a reuşit să strângă toate discurile de la căpeteniile triburilor care le aveau în păstrare, le-a unit cu sabia şi a întemeiat “o mare împărăţie”, pe mulţi dintre vecinii lui supunându-i.


Nu ştim de unde, probabil din legendele care circulau în rândul romanilor ori din anumite documente pe care Ferdinand le-a primit de la Vatican sau, mai sigur, din coroborarea unor astfel de date, împăratul şi-a format o imagine asupra puterii obiectelor sacre ale dacilor, imagine care i-a produs o puternică impresie.
Faptul că Martinuzzi i-a ascuns importanţa obiectelor pe care le căuta, lăsând să se înţeleagă c-ar fi vorba doar de interesul său pentru aurul din tezaurele dacice, l-a făcut pe împărat foarte suspicios. Cineva care ar poseda o asemenea putere ar şi folosi-o şi atunci cum ar folosi cardinalul această putere, dacă nu râvnind la tronul habsburgilor?! Un mare semn de întrebare se născuse în mintea împăratului, aşa că Ferdinand de Habsburg a trimis în vizită la guvernatorul Transilvaniei pe unul dintre oamenii săi de încredere, generalul spaniol Castaldo, însoţit de o suită importantă, având instrucţiuni secrete foarte precise.

Generalul a ajuns în Transilvania în luna decembrie a anului 1551, fiind primit de Martinuzzi la Alba Iulia, după care, la insistenţele sale (ale generalului), la reşedinţa particulară a guvernatorului, de la Vinţ.
Iarăşi nu avem de unde să ştim ce s-a întâmplat acolo, cu exactitate. Probabil Castaldo a încercat să-l convingă pe guvernator să-i predea obiectele găsite, pentru a le înmâna împăratului. Cert este că Martinuzzi a refuzat şi ca urmare a refuzului acestuia, Castaldo a poruncit să fie ucis. Oamenii săi au căutat, după asasinat, aproape o săptămână prin subteranele castelului, dar este sigur că n-au găsit obiectele căutate.
Odată cu moartea cardinalului, echipele sale de cautatori şi-au încetat activitatea.


Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.
Dacă nu toate, în mod cert, o parte din discuri şi pumnalul au intrat, prin anii 1598-1599, cu ajutorul stareţului mănăstirii Prislop, în posesia lui Mihai Viteazul. Nu mai intrăm în detalii!
Anterior, o parte din discuri au fost în posesia lui Vlad Ţepeş, s-ar părea că şi sabia. În anul 1457, când un mic corp expediţionar muntean, trimis de către Vlad în ajutorul prietenului său Ştefan şi îl ajută pe acesta să urce pe tronul Moldovei, acesta primeşte în dar câteva discuri, dar fără să ştie despre ce este vorba. În momentul în care Vlad este aruncat în închisoare de către ruda sa Matei Corvin (s-ar părea că motivul real care a dus la încarcerarea domnitorului muntean nu a fost suspiciunea de trădare, pe care ar fi încercat negustorii saşi din Braşov s-o inducă în mintea regelui ungar de origine română – povestea asta este cusută cu aţă albă, nici un istoric onest n-o poate considera ca adevarată, cel mult ca pe un motiv de suprafaţă, care ascunde adevăruri ce nu puteau fi spuse… - era de fapt, dorinţa lui Matei de a intra în posesia discurilor deţinute de Vlad, pentru că şi Matei Corvin alerga după putere: era deja în posesia câtorva discuri), el îi transmite lui Ştefan Vodă locul unde se găsea sabia şi modul în care puteau fi folosite obiectele sacre dacice.


Cu toate că n-a fost niciodată în posesia tuturor discurilor (se pare că Ştefan n-a avut decât 6 discuri şi sabia), voievodul a avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria ţărilor române, aproape 50 de ani (1457-1504) într-o perioadă de mari frământări în lume.


Exemplele pot continua, dar nu acesta este scopul rândurilor mele. De aceea nici nu am dat evenimentele în ordine cronologică şi nici nu insist asupra motivului pentru care acţiunile posesorilor acestor obiecte de cult (începând chiar de la Burebista, asasinat în plină putere, când ajunsese să joace rolul de mediator în Imperiul roman, în acelaşi an, poate chiar în acelaşi timp cu Iulius Caesar), au avut iniţial un succes fulminant, toate au fost de scurtă durată şi de cele mai multe ori, au sfârşit tragic (vezi Decebal, Mihai Viteazul, Horea-pentru că şi el s-a aflat în posesia unor discuri, Tudor Vladimirescu, s.a…).


Deci, de-a lungul istoriei, o seamă de oameni (români) au fost în posesia unora din aceste obiecte şi au devenit, ei şi faptele lor, puncte de reper pentru istoria noastră. Din anumite motive, pe care Zamolxes, în momentul în care a dăruit dacilor aceste artefacte, le-a şi luat în considerare, nici unul dintre posesori nu a reuşit să strângă toate obiectele la un loc, deşi mulţi au dorit pătimaş acest lucru. Se pare că, cu cât un posesor de discuri dorea mai mult să le deţină şi pe celelalte, cu atât mai mult persoana în cauză devenea dependentă de puterea care izvora din ele, uitând că ele sunt de drept ale naţiei acestea, date pentru binele şi propăşirea ei. Şi foarte repede se abătea asupra sa un blestem care nu era divin, adica nu presupunea intervenţia directă a lui Dumnezeu (sau Zamolxe, dacă vreţi, cu toate că după descifrarea tăbliţelor de la Sinaia, se pare că Zamolxe nu ar fi fost decât un învăţător al Dumnezeului cel adevărat, un ante-mergător, un începător de neam şi lege…), ci se materializa prin oameni, a căror intervenţie distrugea tot eşafodajul clădit anterior (ucigaşul, sau ucigaşii lui Burebista, Bicilis, Matei, Jacopo Beauri, Trif, Varnava şi Parga, etc.).
Cele 12 discuri şi sabia de diamant (parte din ele, uneori mai multe, alteori doar una sau două) au existat în toate cele trei ţări române, au trecut într-o parte sau în alta, întâlnindu-se şi des, unindu-se.


Petru Rareş a moştenit câteva discuri, în aceeaşi perioadă în care, în Transilvania, un misterios şi bogat “principe Wolfgang” avea alte câteva şi sabia. Un aventurier italian, din anturajul domnului moldovean Aloisio Gritti, a reuşit să-i pun în legătură pe cei doi, au unit obiectele, dar ceva s-a întâmplat… în 1785, unii dintre oamenii de încredere ai lui Nicola Ursu, după moartea acestuia, au trecut în Ţara Românească discurile pe care acesta le-a avut şi care erau căutate cu osârdie de oamenii împăratului Iosif al II lea. O parte din aceste discuri s-au întors în Ardeal, altele au intrat în posesia lui Tudor Vladimirescu, 40-50 de ani mai târziu. Oameni iniţiati au ştiut în permanenţă unde se află aceste obiecte sacre ale românilor.
Din nefericire, au ştiut uneori şi duşmanii…
În 1943 a fost detaşat, în luna august, pe lângă comandamentul german din Sibiu, un personaj ciudat. Avea grad de colonel al Wermachtului, cu toate că se vedea de la o poştă că n-are nici în clin, nici în mânecă, vorba românului, cu armata. Numele sau, mai degrabă pseudonimul său era Schuller, adică “profesorul”.



Puterea sa era foarte mare, nici măcar ofiţerii SS cu acelaşi grad sau chiar superior, nu-i ieşeau din vorbă. Avea documente semnate de însusi Hitler şi o misiune secretă, care-l făcea să străbată adesea munţii în anumite zone, însoţit de călăuze din zonă, bine plătite şi apărat de plutoane întregi de vânători. Căuta insistent ceva, în special prin zonele cu ruine dacice: la Salgo, la Tilişca, dar şi prin zona de graniţă a fostului imperiu, adică Turnu–Roşu – Boiţa (Sibiu), dar şi prin zona Văratica-Turnu (Vâlcea). Era adesea văzut studiind ore în şir documente din arhivele Brukenthal, dar şi stând de vorbă cu ciobani, vânători sau preoţi din zonă. Vorbea o română impecabilă, fără accent, ceea ce, pe cei mai mulţi interlocutori, îi făcea să-l creadă român.


După trei-patru luni de căutări în zona menţionată, la începutul iernii, Schuller şi oamenii săi s-au mutat în zona Sebeş (Alba) - Frumoasa, acordând o atenţie deosebită ruinelor dacice de la Căpâlna.
Nimeni nu ştie dacă a descoperit ceva, dar în primăvara anului 1944 (luna mai) a dispărut din zonă definitiv.
Sau cel puţin, aşa se părea.
El a reapărut prin anii Ꞌ70, în Sebeş-Alba (Mullbach), fiind implicat în nişte acţiuni cel puţin ciudate, în urma cărora o serie de persoane, unele chiar foarte tinere, au fost arestate de către regimul comunist sub acuzaţia de spionaj, cu toate că din procesul public al unora dintre aceste persoane nu reieşea decât c-ar fi fost membre ale unui grup (nachtigall) pe seama căruia erau puse delicte ca: ascultare de muzica decadentă (occidentală), consum de droguri (?), sex în grup… Singurul care a fost condamnat definitiv a fost un profesor, Degau Erik. În momentul pronunţării sentinţei, el a izbucnit în plâns, strigând: ”toate astea se întâmplă numai datorită nemernicului de Schuller şi a blestematei acelea de săbii de diamant!”.
Cunoscând legenda, un coleg al lui Erik Degau, profesorul Taborsky Roland, a stat câteva minute de vorbă cu acesta, până ce autorităţile l-au luat din Casa de Cultură, unde se ţinuse procesul (public). Asta se întâmpla în vara anului 1973. Doi ani mai târziu, Taborsky Roland, profesor de istorie foarte apreciat nu numai în judeţ, ci şi în ţară (doctor în istorie), a format un grup din câţiva elevi pasionaţi de istoria antică, în special de cea a dacilor, intitulat (mai bine zis autointitulat “grupul Kesarion”), cu care a început o serie de cercetări în zona dacică de la Căpâlna. Sabia de diamant fusese găsită de nişte copii, cu cîţiva ani înainte (Ꞌ69-Ꞌ70) prin ruinele cetăţii dacice de la Tilişca (Sibiu), a stat o perioadă la “Muzeul etnografic Galeş-Sălişte”, condus în acea perioadă de către profesoara Costăchescu Maria, fiind luată apoi “pentru cercetări şi autentificare” de către o comisie şi dusă la Muzeul Bruchenthal, unde i s-a pierdut urma. Totusi, multe persoane au văzut-o şi s-au minunat de lama ei, deosebit de dură, cu trei muchii, fiecare foarte tăioasă. Lama era o piramidă, cu înălţimea de aprox. 20 cm şi cu latura bazei de 2 cm. Mânerul era format din trei şerpi încolăciţi, care se uneau la capătul acestuia într-un cap de lup. Apărătoarea de mână era ovală, cu lungimea de 8 cm şi era dintr-un smarald aplatizat. Repet faptul că lama era dintr-un diamant (învăţătoarea Popa Rafila, din Sălişte, a tăiat cu ea mai multe bucăţi de sticlă (geam) – ea, de fapt, şi-a dat seama de valoarea sabiei şi a hotărât s-o dea ăn custodia muzeului Galeş). Este de înţeles că sabia, doar prin materialele din care era făcută (mânerul era din aur, inclusiv şerpii, iar capul de lup din argint), constituia o valoare imensă, dar chiar de la început, toate persoanele care au văzut-o (mai puţin copiii), şi-au dat seama de faptul ca ea n-avea utilitate decât ca obiect de cult, deci valoarea ei materială era cu mult întrecută de valoarea istorică şi cea spirituală.
Unul dintre tinerii care formau “grupul kesarion” avusese în mână sabia, aşa că, după amiezile până noaptea târziu, discutau despre ea. La un moment dat, cineva a lansat o ipoteză care, în scurt timp, a devenit o certitudine. Sabia de diamant stă la baza legendei despre “Excalibur”!





 



vineri, 27 decembrie 2013

Adevărata Istorie a lui Moș Crăciun și a Crăciunului în tradițiile românești !

Cine este adevăratul Moș Crăciun (!) .... și ce înseamnă defapt Crăciun ?


Cred că de multe ori ne-am întrebat ce legatură are termenul românesc „Crăciun” cu Isus ? Și mai ales de ce nu avem un termen apropiat de numele lui Christos, precum anglo-saxonul „ Christmas”, ori de termenul „Nașterea Domnului” asemeni popoarele latine si nu numai ?

Crăciunul ca termen în limbile est - europene:

Christmas - engleză;
Kerstmis - olandeză:
Christmas - islandeză;
Krishtlindje - albaneză;

Natalis - latină;
Natale - italiană;
Navidad - spaniolă;
Natal - portugheză;
Nolleg - irlandeză;
Julen - daneză;
Jule - norvegiană;
Jul - suedeză;

Noel - franceză (după Sfântul Nicolae);
Weihnachten - germană (Veste de Noapte);

De unde vine termenul de „ Christmas” preluat și încetățenit de popoarele anglo-saxone ?
Christmas este un nume compus din Christ's și Mass, el derivând din termenul medieval englez „Cristemasse” .
Termenul „Crist” provine din grecul Khrīstos (Χριστός) fiind traducerea termenului ebraic "Messiah" (cel care va veni..) , iar „masse” din latinul Missa care înseamnă celebrarea Euharistiei.

Euharistia spre înțelegere:
Știm însã cã atât prin “Euharistie”, cât si prin “Împãrtãsanie” si “Cuminecãturã” noi înțelegem Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos pe care Îl primim atunci când ne împãrtãsim sau despre Care știm cã se aflã pe Masa Sfântului Altar, unde întotdeauna este prezent în chivot, pentru împãrtãsirea celor care trebuie sã se împãrtãșeascã grabnic, în special pentru bolnavi, ceilalti credinciosi fiind sfãtuiti sã se împãrtãseascã la Sfânta Liturghie.(cf. http://www.nistea.com/teof-euharistie.htm )

Termenul derivat din latinul „Natalis” - naștere, a fost preluat de unele popoare est europene ca termen simbolistic al zilelor de Crăciun, „Nașterea Domnului Isus Christos” !
Francezii vor asimila însă Crăciunul cu Sfântul Nicolae (! ), nu cu Isus Christos, iar germanii cu o veste de noapte  (Weihnachten) !


Termenul de Moș Crăciun la popoarele est europene:

Belgia - Kerstman, Père Noël (Sf.Nicolae )
Danemarca - Julemanden
Finlanda - Joulupukki
Franța - Père Noël (Sf.Nicolae)
Germania - Weihnachtsmann (Omul din Noaptea Alba)
Irlanda - Daidí na Nollaig
Islanda - Jólamaður
Italia - Babbo Natale (Moș Natale)
Marea Britanie - Father Christmas (Părintele Christams)
Norvegia - Julenissen
Olanda - Kerstman
Portugalia - Pai Natal (Moș Natale)
Spania - Papá Noel
Suedia - Jultomten
Țările de Jos - Sinterklaas ( de la Sancta Klauss, Sf.Nicolae)
Ungaria Mikulás ( Sf. Nicolae)

Întrebări și răspunsuri !

Este interesant faptul că în general europenii și ulterior popoarele din America de Nord și Sud, asociaza termenul de Cristmas ori Natalis, Sarbătorirea Nașterii lui Isus Cristos cu Sfantul Nicolae !
Sfântul Nicolae, proteguitorul copiilor, s-a născut în jurul anului 270 și a fost preot și episcop în mai multe cetati bizantine din Asia Mică. Trăind în perioada persecuțiilor creștinilor inițiate de către Dioclețian si continuate ulterior de Galerius și Constantin cel Mare, activitatea lui de propovăduire a creștinismului l-a dus de multe ori în situația de a fi amenințat cu moartea și chiar întemnițat în repetate rânduri.

Prin pilda vieții și a faptelor sale de milostenie, Sfântul Nicolae a inspirat o cultură a bunătații și dărniciei în toate popoarele creștine, mai ales acolo unde este cinstit cu multă evlavie, prețuit și iubit.” http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfantul-nicolae/sfantul-nicolae-simbol-al-blandetii-si-bunatatii-142950.html )
Sfântul Nicolae va trece la cele veșnice în anul 334, la data de 6 decembrie, data la care este sărbătorit în mod oficial în calendarele creștine ! Trebuie amintit și nu uitat faptul că toți copiii lumii, și uni dintre noi (!) îl așteaptă în seara de 5 decembrie !
Cum se face atunci că majoritatea popoarelor europene îl sărbătoresc pe Sfântul Nicolae (Santa Claus) odata cu seara de Christmas , Natale, în 24 decembrie ?

Atunci cine este Moș Crăciun ?

Termenul de Crăciun în viziunea wikipedia:
- calatio - adunare generală ((Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Pușcariu, Theodor Capidan, Nicolae Drăganu )
- creatio - creație ( Aron și Ovid Densusianu , Al. Rosetti, Al. Graur)
- korochun (корочун, карачун în rusă), Kračún (în cehă și slovacă) - sărbătoare păgâna a slavilor pentru solstițiul de iarnă
- în limba maghiară denumirea Crăciunului este Karácsony. Conform Lexiconului de la Buda termenul a fost preluat pe filieră latină, din (in)carnationem, la fel ca și românescul Crăciun.
- termenul Crăciun este un cuvânt de origine daco-tracă legat de sărbătorile focului cu ocazia solstițiului de iarnă ( Sorin Paliga)
- termenul de Craciun derivă de la albanezul kercu „bucată de lemn”, în italiană Ceppo („Crăciun”, dar și „creangă”/„cracă”) tot așa și în română Crăciun ar însemna „crenguță”/„crăcuță”. Aceasta posibilitate lingvistică este susținută și de obiceiul roman de a pune crenguțe / crăci de copac la casele oamenilor cu ocazia solstițiului de iarnă și a festivităților Sol Invictus.

Concluzie:

Postările de pe wikipedia și alte pagini, repet sunt in general incomplete sau făcute în baza unor selecții de denaturare a realității adevărului istoric și cultural.

In articolul : Adevărata Istorie a Bradului de Crăciun !(http://kolokyntos.blogspot.ro/2013/12/adevarata-istorie-bradului-de-craciun.html )

scriam: „ Dacii venerau Bradul, considerând că fiecare dintre oameni este asemeni unui brăduț la naștere, iar la sfârșitul vieții, ca un brad doborât de furtună !
Obiceiul împodobirii bradului rezidă dintr-o veche tradiție a poporului român, în care câțiva uncheși <!> aduceau, la moartea unui semen al lor, un brad pe care îl îmbrăcau cu hainele mortului, iar în vârf puneau căciula albă “simbol al purității“ <vezi steaua din zilele de azi!>.”

Aceștiuncheși” care aduceau Bradul la Nașterea sau Moartea unui semen de a lor erau “moșii cu crăcile de brad” , sau altfel spus: MOȘ CRĂCI-UN !

Acești moși, probabil, mari preoți ai dacilor, erau venerați ca „ divinități sacre de tip gerontocratic” (cf.Mircea Vulcănescu), prezența lor la nașterea și moartea individului fiind determinantă în structura civilizației și tradițiilor geto-dacilor.

De la acești Moși Crăciuni derivă și numele Crăciunului dat de români Sărbatoriri Nașterii lui Isus Christos !

Deoarece la daci, Bradul reprezenta începutul vieții, dar și continuitatea și moartea individului, aceștia au creat o legătură între povestea Nașterii, Vieții și Morții, prin crucificarea lui Isus Christos, ca o conexiune între brad - om - cruce din lemn.”

Această sărbatoare legată de nașterea lui Christos a fost pusă în directa conexiune și cu sărbatorirea de către daci a Solstițiului de Iarnă la 21 decembrie, sarbatoare care marca trecerea de la anul îmbătrânit la NAȘTEREA celui nou !

Termenul de Crăciun va fi preluat și de popoarele aflate în vecinătatea dacilor, sub diferite forme:
- karacsonyi - maghiarii
- kracun - bulgarii, cehii, slovacii
- Kerecunj - ucrainienii carpatici

Ce să mai spun, asemeni lui Anonymus !

Ca și o curiozitate este și faptul că francezii au preluat de la daci, prin filiera gotica, această tradiție a bradului, preparând în Seara de Crăciun celebra „lor” prăjitură „Bûche de Noël sau Buturuga de Crăciun „ (!), care este adusă de Moșii care vin cucrăcile de brad ”, „Moș Crăciun”, nu „Moș Nicolae” !





Pofta Bună, ... și Sărbători Fericite în continuare !


pt.conf.
ing.Bîrsan Cornel

miercuri, 25 decembrie 2013

Adevărata Istorie a Bradului de Crăciun !

Cineva chiar ne vede proști, sau ne dorește proști.... !

Voi face o sinteză despre ceea ce știm despre Bradul de Crăciun (practic despre modul în care noi am fost îndoctrinați... !):

Bradul de Crăciun îl simbolizează pe Hristos,.... romanii își împodobeau locuințele cu brazi,....... până în secolul al XII-lea Brazii de Crăciun nu erau împodobiți, ulterior ei au fost împodobiți cu fructe, flori de hârtie, biscuiți....... Primul Brad de Crăciun împodobit a apărut în anul 1510 în Lituania, următorul în anul 1521 în Alsacia, cu ocazia căsătoriei prințesei Helena de Mecklenburg cu ducele de Orleans,..... după care va fi importat în S.U.A., odată cu coloniștii germani, în anul 1749,........ totul culminând cu faptul că românii au preluat acest obicei cu ocazia încoronării regelui Carol I, în anul 1866 !


Acest text este sintetizat după informațiile prezentate pe Wikipedia, crestinortodox.ro, s.a. site-uri, Televiziunile Naționale (?) și alte surse care propagă prostia și incultura !


Cineva chiar ne vede proști, sau ne dorește proști.... !

Și voi explica de ce:

- nu există menționată în Biblie o legătură între brad și Isus Christos !;
- romanii nu aveau cultul bradului,.... fiind meridionali, preferau alte plante: laurul, măslinul, smochinul s.a.;
- brazii de Crăciun nu au fost împodobiți, aberație, ..... citiți în continuare explicațiile;
- primul brad și următorul, an apariție...., aberație, ..., citiți în continuare explicațiile !;
- faptul că primul brad a fost adus românilor de către Carol I,... aberație ... citiți în continuare explicațiile !.
Pentru a nu fi acuzat de subiectivism sau orice altceva, amintesc faptul că mare parte din informații sunt ldin lucrările etnologului Romulus Vulcănescu (1912-1999), membru de Onoare al Academiei Române !

Tradiția bradului și a împodobirii lui vine de la populațiile pre-dacice și ulterior dacice !

Nu există altă legătură între Isus Christos și Bradul de Crăciun de
cât prin simbolistica europeană, prin calea deschisă de vechii geto-daci !
În momentul creștinării dacilor, aceștia au transpus și asimilat Noul Testament prin vechile lor tradiții “păgâne” !

Bradul și Lupul erau simboluri totem ale pre-dacilor și ulterior ale triburilor dacice. Bradul era un simbol sacru, care reprezenta viața și moartea, fiind considerat de către daci Arborele Cosmic ! < vezi locația sanctuarului Sarmizegetusa>. După moarte, fiecare individ ajunge la un Brad colosal, pe care îl roagă să-i fie primit sufletul spre celelalte spații <!>
Bradul este reprezentat simbolic și pe ceramica de la Cucuteni (5500-2750 î.Chr. ) <!?>

Deoarece la daci Bradul reprezenta începutul vieții, dar și continuitatea și moartea individului, aceștia au creat o legătură între povestea Nașterii, Vieții și Morții, prin crucificarea lui Isus Christos ca o conexiune între brad - om - cruce din lemn.

Dacii venerau Bradul, considerând că fiecare dintre oameni este asemeni unui brăduț la naștere, iar la sfârșitul vieții, ca un brad doborât de furtună !
Obiceiul împodobirii bradului rezidă dintr-o veche tradiție a poporului român, în care câțiva uncheși <!> aduceau, la moartea unui semen al lor, un brad pe care îl îmbrăcau cu hainele mortului, iar în vârf puneau căciula albă “simbol al purității“ <vezi steaua din zilele de azi!>.

Prin simbolistică dacii doreau să transmită generațiilor următoare că în vârful de brad se “află scrisă soarta fiecăruia dintre noi” !

Dacii venerau bradul, verdele lui permanent era esența și puterea vieții.
Iar lupul trăia între brazi... !

Toate aceste tradiții au fost preluate, în timp, de către GOȚI, popor germanic care a conviețuit cu geto-dacii timp de câteva sute de ani și care au fost transmise ulterior civilizațiilor incipiente europene (francezi, englezi, spanioli, germani, danezi, suedezi, s.a.md.), care au redefinit și re-creeat Teoria Bradului de Crăciun!

Pun o întrebare: de ce a venit Carol I să ne reamintească de Bradul de Crăciun la 1866?

Sau mai bine: cui a venit Carol I să reamintească de Bradul de Crăciun ?


Familia Regală: Carol I și Ferdinand

________________________________________________

 pt.conformitate,
ing.Cornel Bîrsan



sâmbătă, 21 decembrie 2013

Un mare istoric român uitat din păcate: Gheorghe Popa - Lisseanu !

Este foarte interesant că şi pe vremea studiilor mele de scoală primară, liceu, facultate, în mod insistent ne-au fost ascunse, intenţionat cred, personalităţi, evenimente, apecte ale culturii şi istoriei ! Bine-nţeles că acest lucru se continuă şi în prezent !
Referitor la istorie, ştiam doar despre câteva personalităţi care şi-au adus aportul la elucidarea şi scrierea ei, Iorga, Hasdeu, Daicoviciu...
Ulterior aveam să aflu că mai au fost mulţi, mulţi alţii despre care nici măcar nu auzisem.
Ca să divaghez un pic de la subiect, pot să spun că în şcoala generală şi în liceu nimeni nu ne-a spus absolut nimic despre unul dintre cei mai mari scriitori români, nu, nu Sadoveanu ci Panait Istrati ! Fiind student în anul I am reuşit într-o lună să-i citesc cele 4 volume de proză, renunţând la dormit, mâncat şi mai ales la învătat !
Cu acest articol vreau să încep să vă prezint câţiva dintre marii oameni de cultură români despre care mulţi dintre noi nici măcar nu ştiu că au existat si care a fost aportul lor la îmbogăţirea culturii şi istoriei româneşti.
Azi vă voi prezenta un mare istoric român a cărui lucrări au stat la baza operelor multor „mari” istorici fără ca măcar să fie menţionat.

GHEORGHE POPA-LISSEANU

Gheorghe Popa-Lisseanu s-a născut la 2 octombrie 1866 în localitatea Lisa din judetul Braşov, localitate al cărui nume şi-l va alipi la numele de familie, Lisseanu.
A fost elevul lui B.P.Hasdeu şi G.Dem.Teodorescu, profesori de la care a deprins mesteşugul căutării surselor. Și-a dedicat întreaga viață cercetării în acest sens petrecând mult timp în arhive, unde a identificat și apoi publicat, materiale cu privire la daci și teritoriile acestora precum și texte medievale latine și grecești de până la constituirea formațiunilor statale românești.
Gheorghe Popa-Lisseanu a a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, ulterior devenind profesor de latină la liceele „Sf.Sava”, „Matei Basarab” şi „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Va deţine pe parcurs funcţiile de inspector şcolar (1914), director general al învăţământului secundar (1919), precum şi de consilier tehnic în Ministerul Instrucţiunii Publice (1922-1928).
Între anii 1928 - 1931 va fi profesor la Secţia Pedagogică Universitară. Popa-Lisseanu va cocheta şi cu politica fiind între anii 1922 - 1927 deputat liberal, ajungând vicepresedinte al Camerei Deputaţilor în anul 1924.
In tot acest timp istoricul va colabora şi cu marile ziare ale timpului „Banatul", „Graiul românesc", „Orpheus", „Revista clasică", „Reînvierea", „Universul" s.a. promovându-şi crezul istoric.
A fost in acelaşi timp istoric dar şi filolog, fiind acceptat pentru meritele lui în anul 1919 ca Membru Corespondent al Academie Române.

Crezul său în ceea ce privește istoria României precum și scopul demersului de a publica o lucrări de mare întindere despre textele care prezintă informații din istoria României este exprimat în prefața la volumul 1 din Fontes Historiae Daco-Romanorum:
< Din lectura celor două opere ce publicăm acum, precum și din lectura celor ce sperăm să tipărim în curând, se va putea vedea ... [că] noi am fost înainte de unguri, nu numai în Dacia, dar, ceea ce este de o extremă importanță și în Panonia și peste tot locul în vechea Ungarie >
Prefața la volumul I, 1934 „ (sursa Wikipedia)

Gheorghe Popa-Lisseanu va trece la cele veşnice la 14 mai 1945, la vârsta de 79 de ani, lăsând dupa el o imensă comoară pentru neamul românesc, din păcate puţin cercetata !


Lucrari publicate:
15 volume din Fontes Historiae Daco-Romanorum
  1. Faptele ungurilor
  2. Descrierea Europei Centrale
  3. Românii în poezia medievală
  4. Cronica ungurilor
  5. Cântecul de jale
  6. Descoperirea Ungariei celei Mari
  7. Cronica lui Nestor
  8. Ambasadele
  9. Viața împăratului Aurelian
  10. Istoria romană prescurtată
  11. Cronica pictată de la Viena
  12. Brodnicii
  13. Războiul cu goții
  14. Getica (Iordanes)
  15. De aedificiis

  • Breviarium historiae Romanae
  • Corespondența lui Plinius cu împăratul Traian
  • Tablele cerate descoperite în Transilvania
  • Cetăți și orașe greco-romane în noul teritoriu al Dobrogei
  • Continuitatea românilor în Dacia
  • Dovezi nouă
  • Limba română în izvoarele istorice medievale
  • Românii în izvoarele istorice medievale
  • Dacia în autorii clasici
  • Autorii latini clasici și postclasici
  • Autorii greci și bizantini



Alte lucrari:

Originea Secuilor și Secuizarea Românilor
Gramatica limbii latine. Morfologia, sintaxa și noțiuni de stilistică, 1909
Mitologia greco-romană în lectură ilustrată, I-II, București, 1912-1926; ediția București, 1999
Noțiuni elementare de versificațiune latină. Prosodia și metrica, București, 1916
Basarabia, București, 1924
Viața și opera lui Gheorghe Lazăr, în colaborare cu G. Bogdan-Duică, București, 1924
Legende și povești antice. Prelucrate după autori clasici greci și romani, București, 1926
Izvoarele istoriei românilor. Fontes historiae Daco-Romanorum, I-XV, București, 1934-1939
Românii în izvoarele istorice medievale, București, 1939
Istoria literaturii latine pe bază de texte, București, 1928
Dacia în autorii clasici, I-II, București, 1943



Tablele cerate descoperite în Transilvania, 1890
Cetăți și orașe greco-romane în noul teritoriu al Dobrogei, 1914
Romanica, 1925
Românii în izvoarele istorice medievale, 1939
Continuitatea românilor în Dacia. Dovezi nouă, 1941
Reinhold Kopke - Metrica versurilor lirice ale lui Horațiu, București, 1895
Eutropius - Istoria romană, București, 1916
Eutropius - Corespondența lui Pliniu cu împăratul Traian, București, 1920
Lucian - Toxaris sau prietenia. Convorbire între un grec și un scyth, București, 1924
Cicero - Discursul pentru Archias, București, 1925




Cărţi în format electronic:


Pt.conformitate,
ing.Birsan Cornel